Credeam că oamenii buni nu mor niciodată... Dar nu e așa. Iar aseară am aflat că a plecat dincolo de nori Ion Nicula, unul dintre OAMENII și jurnaliștii care au avut un rol esențial în formarea mea ca jurnalist. Un OM care a crezut în mine și în pasiunea mea pentru scris. Ion Nicula, OMUL care a format generații întregi de jurnaliști.

Ion Nicula, omul care se confundă cu istoria cotidianului ”Argeșul”, acolo unde mi-am început cariera în vara lui 1999, când încă eram student. Ion Nicula, profesionistul care făcea parte din jurnaliștii adevărați, cu un cult pentru gramatica limbii române și pentru cuvântul scris. Un jurnalist care știa să scrie cu adevărat și care în același timp, ca secretar general de redacție, știa să simtă frazele sau titlurile ce trebuie modificate și să corecteze orice greșeală. Un jurnalist care mergea pe teren, care făcea reportaje și interviuri cu pasiune, care nu lua vreodată comunicate de presă cu copy-paste cum prea des se face azi, un jurnalist care scria pur, original. Un jurnalist pe care îl respectau mulți oameni cunoscuți, în frunte printre alții cu marele Dobrin.

Ion Nicula nu era doar un profesionist impecabil, ci și un coleg plin de voie bună și al cărui zâmbet dădea la o parte norii și stresul în zilele foarte încărcate jurnalistic.

Au fost ani de neuitat anii mei de început la ”Argeșul”, cumva anii copilăriei mele jurnalistice. Ani în care scriam articolele și interviurile pe foi subțiri de hârtie, ani în care toată echipa de la ”Argeșul” era unită și la muncă și la petreceri. Iar uneori erau petreceri la zile de naștere ce începeau chiar după ședința de redacție de după-amiaza. Iar domnul Ion Nicula era mereu implicat, și la fiecare ediție de ziar, și la voie bună.

Bineînțeles că au fost și momente cu nori între noi doi, din fericire extrem de puține, ca acel moment când în vara lui 2004 m-am supărat în ședința de redacție că două interviuri exclusive ale mele fuseseră puse în pagina 10 și nu în paginile 3, 4 sau 5. Ne-am împăcat rapid. Ale tinereții... jurnalistice valuri...

 Au fost și multe momente când simțul jurnalistic al domnului Nicula a fost la superlativ. Ca atunci când, într-o vineri de august 2007, a ales ca reportajul pe care tocmai îl realizasem în aceeași dimineață într-o școală demnă de Evul Mediu din satul Tufanu să fie subiectul de deschidere. Intitulasem reportajul ”Școala de la capătul lumii”. Am fost primul jurnalist care a mers la acea școală izolată de lume, cu 16 ani înainte ca subiectul să ajungă în atenția presei centrale.

A fost și o zi în care am plâns și eu și domnul Ion Nicula. În mai 2002, am mers la înmormântarea lui Bogdan Crăciun, fostul nostru coleg de redacție și fostul meu coleg de facultate, care murise la doar 26 de ani. Și am scris de la înmormântare cu multe noduri în gât... Iar când i-am dat articolul domnului Nicula am izbucnit amândoi în plâns...

Sunt multe amintiri ce mă leagă de domnul Ion Nicula și de redacția ”Argeșul”.

Au fost ani în care am avut colegi extrem de dedicați, pasionați și profesioniști, în toate departamentele, de la conducere, redactori și fotoreporteri până la tehnoredactare și corectură: Mihai Golescu, Traian Ulmeanu, Cristina Miliare, Ion Nicula, Gabi Lixandru, Jean Dumitrașcu, Val Nicolau, Alexandru Oprea, Ionel Iancu, Dorina Bicu, Dan Nedelea, Christian Sabbagh, Cătălin Sandu, Minodora Martin, Ionică Stoian, Aurora Ghiță, Mihai Alexandrescu, Dana Manolache, Dan Marius Donoiu, Mona Georgescu, Corina Grigore, Ștefan Grigore, Mădălin Ghica, Simona Fusaru, Ioana Naciu, Ioana Popescu, Adrian Crețu, Dan Nicula, Diana Nicula și mulți alții.

Din păcate, patru dintre foștii mei colegi din acel Dream Team de la ziarul ARGEȘUL nu mai sunt printre noi: Dorel Barbu, Bogdan Crăciun, Dorel Ștefănescu și Mihai Manu. Iar de duminică nu mai e nici domnul Ion Nicula... Încă un OM care o să îmi lipsească.

Tweet

• Prev
• Next