Pe 25 august 2026 a intrat în vigoare Legea nr. 169/2026 – Codul amenajării teritoriului, urbanismului și construcțiilor (CATUC). Codul abrogă cea mai mare parte a Legii nr. 10/1995 și preia rolul acesteia de temei al calității în construcții. Pentru prima dată, amenajarea teritoriului, urbanismul și construcțiile sunt reunite într-un singur cod, adoptat ca lege organică.
Una dintre schimbările cu efect direct asupra modului de lucru din industrie privește urmărirea comportării construcțiilor în timp. Activitatea primește un articol dedicat – art. 550 –, iar programul de urmărire devine parte a proiectului tehnic, în responsabilitatea proiectantului, potrivit art. 508 alin. (2). Pentru construcțiile din clasele de consecințe CC3 și CC4 aflate în urmărire specială, proiectul tehnologic de monitorizare – metodă, instrumentare, amplasarea punctelor de măsurare – revine executantului specializat și se supune aprobării proiectantului. În practică, asta înseamnă două documente, doi autori și două răspunderi distincte, legate prin aprobare, pe un teren pe care, până acum, rolurile fie se suprapuneau, fie rămâneau nerevendicate.
Am discutat despre ce se schimbă concret cu doi specialiști care lucrează de ani buni de o parte și de cealaltă a acestei relații: ing. Vasile Busuioc, CEO V7 Structural Exclusive, companie de proiectare cu experiență în construcții civile, industriale și comerciale, membru APMGS, și Mariana Garștea, Director General Sixense România și președinte APMGS – Asociația Profesională pentru Monitorizare Geotehnică și Structurală. Sixense România este o companie specializată exclusiv în urmărirea comportării construcțiilor, prezentă pe piața din România din 2011, parte a grupului VINCI, și laborator autorizat ISC (autorizația nr. 4036/19.05.2023, în temeiul HG nr. 808/2005).
Acum dumneavoastră, ca proiectant, stabiliți clasa de consecințe a construcției și elaborați programul de urmărire a comportării construcției în timp, cu mărimi, intervale și metodologie. Cum schimbă asta modul în care lucrați, mai ales la construcțiile din CC3 și CC4?
Vasile Busuioc: Schimbarea este importantă, pentru că urmărirea comportării construcției devine parte integrantă din procesul de proiectare, nu o etapă tratată separat după finalizarea lucrărilor. În special pentru construcțiile din CC3 și CC4, proiectantul trebuie să gândească încă din faza de proiect ce parametri sunt relevanți, unde trebuie urmăriți, la ce intervale și cu ce nivel de precizie.
Practic, nu mai proiectăm doar pentru momentul recepției, ci trebuie să anticipăm și modul în care vom verifica, în timp, dacă ipotezele de proiectare se confirmă în comportarea reală a construcției. Consider că este o evoluție firească spre o abordare bazată pe performanță, evaluarea riscurilor și pe întregul ciclu de viață al construcției.
Pentru CC3 și CC4, la urmărire specială, trebuie acum să elaborați un proiect tehnologic de monitorizare, alături de programul proiectantului și supus aprobării acestuia. Ce înseamnă asta, concret, pentru echipa dumneavoastră?
Mariana Garștea: Înseamnă că, pentru aceste construcții, există acum două documente distincte, cu autori și răspunderi distincte: programul de urmărire al proiectantului și proiectul tehnologic de monitorizare al executantului specializat. Legătura dintre ele este aprobarea proiectantului.
Proiectul tehnologic de monitorizare nu este o listă de echipamente. Este documentul în care cerințele proiectantului devin un sistem de măsurare executabil în condițiile reale ale amplasamentului: metoda și instrumentarea alese în funcție de condițiile geotehnice și de construcțiile din zona de influență, amplasarea fiecărui punct de măsurare și justificarea sa, precizia realizabilă și incertitudinea de măsurare față de cerințele proiectantului, planificarea ciclurilor de măsurare corelată cu stadiile fizice de execuție, modul în care sunt raportate limitele de atenționare, avertizare și alarmare stabilite de proiectant. Și procedura aplicată la depășirea unei limite: cine este informat, în ce termen, cine analizează și cine decide. Aceasta din urmă este partea cel mai puțin definită în practica actuală.
Pentru echipa noastră, conținutul documentului nu este nou. Pe lucrările subterane sau pe incintele adânci din zone construite, un astfel de proiect era deja o condiție de lucru. Nou este statutul lui: devine document prevăzut de lege, cu un autor care semnează și răspunde, iar corelarea cu programul proiectantului se face prin aprobare, nu prin interpretare.
Concret, o parte importantă a efortului de inginerie se mută înainte de începerea execuției, într-o etapă care până acum era rareori prevăzută în bugetul lucrării. Și cere ingineri care înțeleg ipotezele de calcul și comportarea terenului și a structurii, nu doar operarea echipamentelor.
Separarea are un efect clar: fiecare parte își asumă prin semnătură ce a proiectat. Proiectantul răspunde pentru ce se urmărește și pentru valorile limită, executantul specializat pentru modul în care se măsoară și pentru calitatea datelor. Rămâne însă o întrebare pe care aplicarea legii trebuie să o clarifice: cum funcționează acest mecanism pe lucrările fragmentate, cu mai mulți executanți pe același amplasament, fiecare cu propria parte de monitorizare. Cine centralizează datele, cine verifică coerența sistemului și cine răspunde pentru ansamblu?
CATUC cere ca programul de urmărire să facă parte din proiectul tehnic, cu mărimi și intervale clare, nu doar o mențiune generală. Cât de pregătiți sunt proiectanții, în general, să facă asta corect chiar de acum?
V.B.: Există, cu siguranță, o perioadă de adaptare. Până acum întâlneam frecvent formulări generale de tipul „urmărirea comportării se va realiza conform normativelor în vigoare”. Noul cadru cere însă mult mai multă precizie.
Proiectantul trebuie să definească fenomenele și mărimile urmărite, intervalele de măsurare, etapele relevante și nivelul de precizie necesar. Pentru a face acest lucru corect, este nevoie nu numai de experiență de proiectare, ci și de o bună înțelegere a metodelor și tehnologiilor de monitorizare. Din acest motiv, cred că soluția corectă este colaborarea încă din faza de proiectare între proiectant și specialistul în monitorizare, mai ales în cazul construcțiilor complexe din CC3 și CC4.
CATUC stabilește că programul de urmărire îl face proiectantul, iar proiectul tehnologic de monitorizare, executantul specializat. Cum arată, în practică, împărțirea aceasta pe un proiect? Unde apar cel mai des neînțelegerile între cele două roluri?
M.G.: Împărțirea este clară în text; aplicarea ei cere coordonare. Proiectantul pleacă de la ipotezele de calcul și stabilește ce mărimi se urmăresc, în ce zone, cu ce valori limită, cu ce precizie și la ce stadii fizice. Executantul specializat stabilește cum se măsoară: metoda, instrumentarea, amplasarea și modul în care se atinge precizia cerută în condițiile amplasamentului. Cele două documente trebuie analizate împreună, de ambele părți, înainte de începerea lucrărilor. Aprobarea proiectului tehnologic de către proiectant este exact acest moment și trebuie tratată ca atare, nu ca o formalitate.
Neconcordanțele apar, aproape întotdeauna, în patru puncte:
Primul: momentul implicării. Monitorizarea se proiectează corect doar dacă lanțul este parcurs în ordine: stabilirea zonei de influență, expertizarea construcțiilor din această zonă, stabilirea valorilor admisibile pentru fiecare construcție, proiectarea sistemului de urmărire cu limitele aferente și, la final, măsurătoarea de referință, înainte de începerea excavației. Când specialistul în monitorizare este implicat după începerea execuției, lanțul este deja întrerupt, iar datele ulterioare nu mai pot fi raportate la o stare inițială certă.
Al doilea: pragurile. Valorile limită rezultă din calcul și trebuie însoțite de semnificația lor: dacă sunt asociate stărilor limită de serviciu sau stărilor limită ultime, la ce mărime și la ce reper se raportează, ce rezervă rămâne între nivelurile de atenționare, avertizare și alarmare. P130/2025 le leagă explicit de verificarea valabilității ipotezelor de calcul. Fără această corelare, un prag fixat prea jos generează depășiri repetate fără semnificație, iar unul fixat prea sus nu mai semnalează nimic util.
Al treilea: precizia. Precizia cerută trebuie verificată față de condițiile amplasamentului – vibrații din execuție, variații de temperatură, acces, stabilitatea reperelor – și față de ordinul de mărime al deplasărilor așteptate. Precizia se demonstrează prin metodă, nu prin valoarea înscrisă în caietul de sarcini.
Al patrulea, cu impactul cel mai mare: fluxul de decizie la depășirea unei limite. Cine este informat, în ce termen, cine analizează, cine decide oprirea sau continuarea lucrărilor și pe ce bază. Dacă aceste responsabilități nu sunt stabilite înainte de începerea execuției, ele ajung să fie improvizate exact în momentul în care timpul de reacție contează cel mai mult.
CATUC a stabilit rolurile. Coordonarea dintre ele trebuie construită pe fiecare proiect în parte.
La finalul execuției, puteți ajusta programul de urmărire pentru perioada de exploatare, pe baza datelor din perioada de execuție. V-ați folosit vreodată de date primite de la specialistul în monitorizare ca să schimbați ceva în proiect?
V.B.: Datele de monitorizare sunt extrem de utile tocmai pentru că ne arată diferența dintre modelul teoretic și comportarea reală a structurii. Ori de câte ori avem asemenea date, ele trebuie analizate împreună cu ipotezele de calcul.
Tasările, deplasările, deformările sau evoluția unor fisuri pot confirma soluția proiectată sau, dimpotrivă, pot indica necesitatea unor ajustări. Din punctul meu de vedere, acesta este unul dintre marile avantaje ale noii abordări: monitorizarea nu trebuie să producă doar rapoarte care ajung în Cartea Tehnică, ci informații care se întorc la proiectant și pot fundamenta decizii tehnice. Astfel se închide, în mod real, circuitul dintre proiectare, execuție și exploatarea construcției.
Cum ar trebui să circule datele pe care le colectați, ca ele să ajungă înapoi la proiectant și să fie folosite efectiv?
M.G.: Datele trebuie să ajungă la proiectant în timp util pentru decizie, nu doar în ciclurile de raportare. În practică întâlnim încă rapoarte transmise la câteva săptămâni după măsurare, către beneficiar și antreprenor, uneori fără ca proiectantul să fie printre destinatari. O informație care ajunge după ce decizia a fost luată nu mai poate susține acea decizie.
Ca datele să se întoarcă efectiv la proiectant, sunt necesare trei condiții.
- Prima: accesul direct. Proiectantul trebuie să aibă acces propriu la platforma de monitorizare de la începutul lucrărilor, nu prin intermediar. Cu vizualizarea seriilor de timp și alertarea automată la depășirea limitelor, proiectantul urmărește evoluția mărimilor fără să depindă de transmiterea unui raport. Este măsura cea mai simplu de implementat și, în același timp, cea mai des omisă.
- A doua: contextul. O valoare măsurată nu poate fi interpretată izolat. O tasare de câțiva milimetri are altă semnificație după atingerea cotei finale de excavare decât după turnarea radierului. Datele trebuie însoțite de stadiul fizic de execuție în care au fost obținute, de condițiile de mediu, de istoricul punctului de măsurare și de raportarea la valorile estimate prin calcul.
- A treia: analiza comună la stadiile fizice relevante, nu doar la depășirea limitelor. Atingerea cotei finale de excavare, execuția radierului, demontarea sprijinirilor provizorii, recepția la terminarea lucrărilor: pentru fiecare dintre ele, datele ar trebui analizate împreună cu proiectantul, în raport cu ipotezele de calcul. Pe această analiză se fundamentează și ajustarea programului de urmărire pentru perioada de exploatare.
CATUC întărește acest circuit. Cartea tehnică (art. 529–530) trebuie să reflecte istoricul construcției, rezultatele urmăririi comportării și intervențiile realizate în timp, iar obligațiile privind urmărirea continuă pe toată durata de existență a construcției, prin responsabilitățile beneficiarului și ale utilizatorului (art. 420 alin. (8) și art. 421 alin. (2)). Circuitul datelor nu se încheie la recepție; se transmite mai departe, celor care vor exploata construcția.
De 15 ani susținem că valoarea monitorizării nu stă în volumul de date produse, ci în deciziile pe care le fundamentează. Acum acest principiu are temei legal.
